De ce și cum a fraudat CCR democrația

Niciodată președintele României nu a putut fi obligat să emită un decret cu o soluție presatabilită de un terț. Niciodată CCR nu și-a substituit decizia unei alte instituții.

Principalul rol al Curții Constituționale este acela de a verifica conformitatea legilor, adoptate sau aflate deja în vigoare, cu Legea fundamentală. CCR șterge ceea ce e neconform și menționează care a fost gândirea din spatele unui articol din Constituție. Însă, nu e rolul CCR, de exemplu, să legifereze în locul Parlamentului.

Niciodată CCR, pentru că nu acesta este rolul său, nu a luat decizii în locul altei instituții. În cazul conflictelor de natură constituțională CCR a stabilit numai calea de urmat pentru a fi soluționat conflictul de autoritățile aflate în dispută. Dar niciodată nu a fixat, nu i-a prestabilit vreunei părți decizia.

Contradicția absolută stă chiar în Comunicatul CCR din 30 mai, unde pct. 2 al deciziei contrazice preambulul deciziei. În primă fază i se atribuie președintelui României rolul de a evalua „regularitatea și legalitatea”, pentru ca ulterior această evaluare să fie făcută de Curtea Constituțională în locul președintelui României pentru a trage concluzia că președintele „urmează să emită decretul de revocare”.

Câteva cazuri relevante de conflicte constituționale anterioare, analizate de CCR:

1. Tăriceanu vs. Băsescu, cazul Norica Nicolai. La momentul respectiv președintele a refuzat nominalizarea Noricăi Nicolai pentru poziția de ministru al Justiției, în procedura de remaniere.

Tăriceanu a contestat la CCR, susținând că președintele nu are voie să respingă o propunere de remaniere, ci doar să iscălească ceea ce primește.

CCR a stabilit că președintele României are dreptul să respingă o singură propunere, dar nu are drept de veto (adică nu poate respinge toate propunerile) după cum nu are drept de veto în cazul legilor adoptate de Parlament. Așadar, CCR a recunoscut dreptul președintelui de a se opune, de a face propria analiză și de a decide în consecință.

NOTĂ: CCR nu l-a obligat pe Băsescu să emită decretul de acceptare a propunerii Noricăi Nicolai.

2. ÎCCJ vs. Băsescu, cazul decretului de avansare în grad. ÎCCJ decisese, într-un proces, că președintele trebuie să emită decretul de avansare în grad în cazul unui colonel trecut în rezervă.

CCR a stabilit că președintele României nu poate fi obligat să emită decretul în cauză, chiar dacă această decizie este luată de Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cel mai înalt for prin care se realizează justiția în România.

NOTĂ: CCR a stabilit că doar președintele ia decizia semnare a decretului de avansare și nu poate fi obligat în acest sens de vreo terță parte.

3. Băsescu vs. Ponta, cazul decretelor de decorare Patapievici – Mihăieș. Băsescu decisese să-i acorde ordinul Steaua României lui Patapievici, iar Ponta a refuzat să contrasemneze decretul fără să prezinte vreo justificare.

La sesizarea lui Băsescu, CCR constată că nu există un conflict constituțional, chiar dacă în Constituție se menționează că aceste decrete „se contrasemnează” de prim-ministru. CCR nu a găsit o problemă nici în faptul că premierul nu și-a motivat refuzul.

În acest caz, CCR a constatat că este atributul premierului de a decide în dreptul său, respectiv dacă contrasemnează sau nu, meționând că premierul nu poate fi obligat la acest lucru.

NOTĂ: CCR a stabilit că președintele și premierul au decizii partajate în acest caz, dar nici președintele, nici premierul nu poate fi obligat să semneze într-un anumit sens.

4. CSM vs. Senat, cazul imunității lui Șova. Parchetul solicitase ridicarea imunității lui Dan Șova, iar Senatul a dat un vot în care majoritatea celor prezenți votaseră favorabil, dar interpretarea PSD-ALDE a fost că acea majoritate nu era suficientă pentru că nu reprezenta jumătate plus 1 din totalul membrilor Senatului. Prin urmare, nu a fost emisă hotărârea Senatului care să transpună decizia în acest caz.

CSM a contestat la CCR acest caz, bazându-se pe faptul că anterior CCR stabilise în mai multe rânduri că hotărârile în plenul Senatului se iau cu majoritatea celor prezenți. Scopul era ca CCR să oblige Senatul să emită horărârea de ridicare a imunității, în acord cu deciziile anterioare ale CCR.

CCR a reiterat că hotărârile în plenul Senatului se iau cu majoritatea celor prezenți, fiind necesară materializarea voinței exprimate a senatorilor chiar și în cazul respingerii solicitării de ridicare a imunității.

Urmare a deciziei CCR, majoritatea PSD-ALDE a reluat procedura de vot, în loc să emită hotărârea în baza votului inițial, și a emis o hotărâre de respingere a solicitării.

NOTĂ: CCR nu a obligat Senatul, chiar dacă majoritatea senatorilor votaseră astfel, să emită hotărârea de ridicare a imunității lui Dan Șova.

5. Decizia CCR pe Legile Justiției în 2005. CCR a stabilit că prezența președintelui României în procedura de numire în funcțiile de conducere a judecătorilor și procurorilor trebuie să-i asigure posibilitatea de a decide: „Dacă Preşedintele României nu ar avea nici un drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură, dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă” (Decizia CCR 375/2005).

NOTĂ: CCR a ceritificat faptul că nu i se poate acorda președintelui României un rol formal, de notar, în momentul în care este inclus într-un astfel de mecanism, ci tocmai că trebuie să aibă puterea deciziei.

În privința Parlamentului, CCR s-a ferit în nenumărate cazuri să ia decizii chiar și în cazuri flagrante de încălcare a Regulamentelor (care au caracter de lege și stabilesc funcționarea Parlamentului), invocând „autonomia parlamentară”

 

Restrângerea atribuțiilor președintelui României depășește cadrul Constituției. România beneficiază de un regim semi-prezidențial. Chiar dacă acest lucru nu-l veți găsi în Constituție, atât la redactarea Constituției în 1991, dar și la revizuirea sa în 2003, a fost o evaluare unanim acceptată de toți experții în domeniu.

Într-un regim semi-prezidențial președintele are puteri depline cu privire la actele sale, dar îi lipsește puterea de a demite Guvernul sau de a avea veto asupra legilor, adică de a anula voința Parlamentului.

Dovada privitoare la modul în care a fost gândită Constituția, anume un regim semi-prezindențial în care președintele are puteri reale și unele solemne/ceremoniale stă în momentul redactării și revizuirii. În 1991 Constituția a fost redactată în raport cu regimul Iliescu, iar în 2003 a fost dominată de perspectiva lui Adrian Năstase.

NOTĂ: Constituția nu poate fi modificată de Curtea Constituțională, ci doar de poporul român, prin referendum.

 

Comisia de la Veneția – Comisia pentru Democrație prin Drept

Expertiza membrilor Comisiei de la Veneția în materie de democrație și respectarea statului de drept este unanim acceptată. Nimeni nu își permite să pună la îndoială opiniile exprimate de acest for internațional.

Referințe relevante ale Comisiei de la Veneția:

1. În 1995, cu privire la modificarea Constituției Ungariei. Se face referire la procedura de revocare din funcție a procurorilor de rang înalt (procuror general/procuror șef), precizându-se că NU recomandă implicarea Curții Constituționale într-un astfel de proces!

„Ar fi înțelept să nu implicăm Curtea Constituțională în procedura de anchetă sau de concediere, deoarece nu este puțin probabil să existe ulterior o contestație juridică față de această decizie, indiferent de rezultatul acesteia” (Commission’s 25th Plenary Meeting, Venice, 24-25 November 1995)

NOTĂ: Explicația stă în faptul că unul dintre principiile de drept este acela că trebuie să ți se ofere posibilitatea de a contesta o decizie care te privește, în justiție. Or, deciziile Curții Constituționale nu pot fi contestate.

În cazul șefului DNA, CCR s-a implicat în mod direct în procedura de demitere depășind atât cadrul legal în vigoare, cât și cel constituțional.

2. 2010, Standarde Europene cu privire la independența sistemului judiciar. Comisia de la Veneția insistă asupra garanțiilor de independență și nepartizanatului dincolo de orice dubiu în cazul numirii în funcție a procurorului general.

„Acceptarea principiului de cooperare între organele de stat pare o soluție bună, deoarece face posibilă evitarea nominalizări politice unilaterale. În astfel de cazuri, trebuie să se ajungă la un consens”.

NOTĂ: Este motivul pentru care insistă pentru o procedură de numire în care competențele sunt partajate, fiind acceptat mecanismul din România în care ministrul Justiției propune, CSM avizează, iar președintele României numește.

Puterea deciziei NU este atribuită unui singur actor instituțional, așa cum CCR i-a atribuit ministrului Justiției atribuții exclusive de revocare a procurilor șefi.

3. 2014, Punctul de vedere asupra proiectului de revizuire a Constituției din România propusă în 2013 de USL.

„Comisia reamintește importanța, discutată deja în timpul schimburilor sale cu autoritățile române și reprezentanții asociațiilor magistraților români, a unei reglementări unitare și coerente a statutului procurorilor, cu garanții clare, puternice și eficiente pentru independența acestora. Invită autoritățile române să revizuiască sistemul înființat în vederea remedierii deficiențelor constatate în ceea ce privește coerența și garanțiile disponibile pentru buna funcționare a acestuia. În cadrul unei abordări mai cuprinzătoare, aceasta ar putea implica, de asemenea, includerea independenței în lista principiilor conform cărora procurorii își îndeplinesc funcțiile”

NOTĂ: Comisia de la Veneția recomanda ridicarea principiului independeței procurorilor la nivel de Constituție, în vreme ce modificările propuse de PSD-ALDE elimină principiul independenței procurorilor din Legea 303/2004!

 

Curtea Constituțională, în actuala sa componență, nu e la prima contradicție flagrantă cu decizii anterioare ale CCR, pe care ar trebui să fie prima care le respectă, și nu să le mistifice. Însă, interesele politice care au infestat actuala Curte Constituțională au determinat o decizie care nu poate fi acceptată. Prin acest lucru actuala majoritate din CCR dinamitează temelia Curții Constituționale, respectiv credibilitatea instituției care oferă interpretarea oficială a Constituției.